10% din producția anuală a României, la un singur producător
Județul Botoșani are a doua suprafață de luciu de apă, după județul Tulcea, iar Diadem Atodiresei este cel mai mare producător de pește de apă dulce din România, cu peste 1000 de tone anual, prin două ferme pe care le deține in Botoșani și Iași, prin firmele Pirania (Botoșani) si Rompescaris (Iași).
La Botoşani, antreprenorul are o fermă piscicolă pe 360 de hectare iar la Iaşi o fermă de 400 de hectare, unde crește crap, sânger, novac, cosaş, caras, şalău, somn. Peştele este vândut în toată regiunea Moldovei, iar compania are contracte cu marile hipermarketuri, de la Auchan la Carrefour dar şi cu pescăriile locale.
„Firma de la Botoșani, Pirania, exploata 360 de hectare dar acum, din pricina secetei, mai lucrăm pe vreo 200 de hectare. Deci noi produceam acum doi ani în jur de 1000-1100 de tone de pește pe 500 și ceva de hectare, din ferme numai din Botoșani.
Unele dintre ele nu mai sunt în circuitul productiv din diverse motive. Anul trecut, am produs vreo 900 de tone. Anul acesta, ne așteptăm la 600 de tone, pe Botoșani. Dar producția scade datorită secetei an de an“, ne spune Diadem Atodiresei.
Consumul mediu național este undeva în jur de 10 kilograme de pește de persoană pe an.
În ultima perioadă, industria acvaculturii din regiune este confruntată cu seceta prelungită, care a ajuns deja la al cincilea an, așa că multe ferme piscicole „au rămas pe uscat“.
Cum decurge afacerea
Firmele de acvacultură ale domnului Atodiresei își produc puietul singure, dar fiind poziționate în nordul Moldovei, reproducerea se face cu un decalaj de două săptămâni față de fermele din sud din pricina decalajului climatic. Și atunci, fermele achiziționează larvele de crap, de cosaș, de sânger și de novac de la stațiunile de cercetări.
„Sângerul și novacul oricum se reproduc doar artificial, dar luăm și larve de crap pentru a câștiga 2 săptămani de ciclu de producție, ceea ce este foarte important“, ne spune dl. Atodiresei.
Un ciclu de producție poate dura 2 ani, 3 ani sau 5 ani.
În heleșteele mici, cu suprafețe între 3 și 10 hectare, peștii sunt hrăniți cu furaje extrudate, făcute în întregime din cereale, adică șroturi de floare soarelui, de soia, din rapițe dar supuse unui tratament termic, de scurtă durată, ca la pufuleți. Este eliminată astfel masa de apă și furajul devine mai accesibil și mai ușor de păstrat.
În iazurile mai mari, se face acvacultură cu furaje clasice, cu șroturi, cereale, și ciclul de producție este de 3 ani. La sfârșitul celui ciclului, peștele ajunge la aproximativ 3 kg.
De obicei, la fitofag ciclul de productie este ceva mai mare – de 4 sau chiar de 5 ani, pentru că publicul prefera un pește mai mare, de 4-5 kg.
În iazurile pepinieră se folosește furajarea cu ajutorul hrănitorilor automate – se programează numărul de mese, intervalul între mese, cantitatea, și se administrează furajul la ora la care ai programat, obținând astfel o producție de cam 5 tone la hectar. În plus, sunt folosite și aeratoare, pompe, recirculare, pentru că trebuie asigurate anumite condiții de mediu celor 5 tone de pește la hectar.
În iazurile normale, fără hrănire automată, producția ajunge la 2 tone la hectar.
Vecinii primesc a treia tranșă de la UE, românii abia se chinuie la ghid
Diadem Atodiresei este foarte supărat pe condițiile oferite de statul român și se compară frecvent cu producătorii est-europeni, ce au condiții superioare oferite de stat.
„Fermierul ungar are cu totul și cu toate alte condiții. În primul rând, chiar dacă este secetă, au apă în heleștee. Fermierul ungar a primit bani pentru războiul din Ucraina, acum se află la a treia cerere de plată. În Ungaria s-au dat câte 180 de euro pe hectar la crescătorii de crap.
În Polonia și în Bulgaria, fermierii au primit o medie de 10% din cifra de afaceri compensații din fondurile europene. În România noi nici măcar nu avem scos primul ghid ca să luăm aceste compensații europene, când ceilalți se apropie de a treia plată deja.
Ca să primesc compensații pentru Covid, am depus un dosar de o mie și ceva de pagini, cu facturi, ne-au cerut explicații și, într-un final, am primit o sumă.
După ce am primit acea sumă, la vreo 2 ani a venit un control și a spus că nu am demonstrat că pierderile care au fost sunt datorate COVID-ului. Păi ce trebuia să demonstrez, dacă în perioada aia erau închise magazinele, nu se putea vinde, ce demonstrații mai vrei să fac eu?
Am acționat statul român în instanță că banii aia i-am luat pe bună dreptate, și până la urmă mi-am obținut dreptatea. Dar sunt firme în România care și acum se judecă.”
Producătorii de pește din toată Europa luptă acum cu Comisia Europeană pentru a fi încadrați corect – și anume la agricultură și nu la extragere de resurse. Acești fermieri produc peștele pe care mai apoi îl extrag, nu îl scot din mediul natural.
Pescuitul e una, acvacultura este altceva – spun ei. Dacă această reîncadrare cerută ar avea loc, și activitatea lor ar fi consemnată la agricultură, ar putea primi subvenții „la bucată“, la peștele exploatat, ceea ce ar introduce fondurile direct în producție, ducând la creșterea cantității pentru consum.
„Până când n-am intrat în Uniunea Europeană și nu s-a primit acea subvenție pe hectar, toată România era o pârloagă, jumătate, aici o bucată lucrată, două nu. Acum, de când s-a introdus acea plată pe hectar, mai vedeți o bucată nelucrată? Și pășunile sunt îngrijite, pentru că se primesc bani pentru pășuni, pentru fâneață.
Aici, neplătindu-se nimic, trebuie să plătești apa, trebuie să plătești impozit și toate celalalte, fără nici un sprijin. Încet, încet, toți cei care sunt colegii mei vor îmbătrâni și mai mult, sunt din alte generații, iar industria moare. În vreo 5 ani de zile nu o să mai auzi de acvacultură în România, dacă nu se întâmplă nimic care să o ajute.“
Ce ar trebui să facă statul român și nu face
Acum, urgența cea mai mare ar fi ca statul să investească în aducțiuni de apă care să asigure apa în ferme. Pentru că multe ferme nu mai au apă.
Apa adusă pe văile secundare ar asigura resurse și pentru agricultură, și pentru irigație, si pentru zootehnie, pentru micii producători care au grădini de zarzavat.
L-am întrebat ce ar face dacă ar avea putere de decizie.
„Aș rezolva în primul rând problemele care zac îngropate de ani de zile. Nu e terminată cadastrarea, nu se știe cine-i proprietar. Se judecă AMPA, care administrează terenul pentru agricultură, cu Apele Române, să vadă cine îi stăpân aici. Când, de fapt, statul este unic proprietar. Aceste agenții sunt doar administratori.
Următoarea măsură pe care aș aplica-o: aș scoate la închiriere toate suprafețele, după ce fac un inventar să văd cât din cele 100.000 de hectare care mai sunt în posesia statului român mai sunt funcționale.“
Asociația producătorilor a făcut un studiu și a calculat că la o tonă de pește pe care o produc și o vând, statul câștigă minim 600 de euro din impozitări conexe, pe forța de muncă, TVA etc.
Dacă este o tonă de fitofag, suma este 600 de euro, dacă e tonă de crap, sume crește undeva la 800 de euro.
Dar statul român e atât de lipsit de rațiune, încât vine într-o perioadă de secetă, în care producătorii fac eforturi mari să-și obțină producția, și vrea să le crească redevența. Când ar fi mai logic să stimuleze producția și să câștige din vânzare.
„Or statul se uită că mai câștigă te miri ce din închiriere și riscă să fugărească producătorii chiriași care abia mai trăiesc, pentru că mulți dintre colegii mei sunt la limita subzistenței. Au rămas fără apă, nu mai au pești și nu se poate întrerupe contractul de închiriere, de concesiune.
Dacă aș avea putere de decizie, aș spune: de mâine, cine produce două tone de pește pe hectar are concesiunea gratis. Nu mă interesează redevența. Dacă faci o tonă, îți iau un leu.
Pentru că oricum câștigi mai mult cu impozitele și taxele decât cu concesiunea. Mergeți și vedeți ce a mai rămas din fermele constrânse de vremuri și de stat să renunțe la concesiune – fostele iazuri sunt acum numai păpuriș.“
O altă mare greșeală, care distruge industria acvaculturii – statul a decis să vândă terenurile pe care se află exploatările piscicole, în schimb a vândut digurile care împrejmuiesc iazurile. Unele ferme au terenul dar nu au digurile, altele au digurile dar nu au terenul.
Toate fermele de pește din România sunt făcute pe zone sărăturoase, mlăștinoase, nu pe terenuri agricole, cum sunt făcute în Europa, unde au diferențe mari din nivel, care asigură scurgeri, dacă amintim de Ungaria, de Cehia.
În România sunt doar niște mlaștini împrejmuite cu diguri – fermele din Europa sunt realizate pe terenurile agricole, bine amplasate, totul se scurge la final într-o groapă de pescuit, unde peștele vine singur și se pescuiește mecanizat.
„Dacă lucrurile merg tot așa, industria acvaculturii moare“
L-am întrebat: nu ați încercat să închideți cercul productiv – să faceți produse cu valoare adăgată mai mare în loc să vindeți peștele „brut“?
„Am cochetat și cu ideea de a închide ciclul de producție. Am testat la scară mai mică, la ferma de la Iași. Avem o mică secție de fabricare în care facem produse tradiționale – zacusca de pește cu ardei și pasta de pește sunt făcute după rețetele de la bunica mea, avem și rețete la care soția și fiica au contribuit, au ieșit cu rețete noi care sunt în trend acum și acolo facem o prelucrare tradițională, adică nu adaugăm nimic în afară de peștele nostru, legumele din zonă și facem afumarea.“
Deocamdată nu e un business, ne spune Diadem. Consideră că de fapt marele câștig este că fiica lui a rămas în țară, lucrează cu el, are o ocupație și vede un viitor aici.
SUPĂRĂRILE DOMNULUI ATODIRESEI
Marea problemă a industriei piscicole românești este dată de importurile mai ieftine, venite din Ungaria, Cehia, Bulgaria și Polonia – țări care au negociat condiții mai bune pentru producătorii lor, se plânge dl Atodiresei.
„Nu jucăm cinstit, după același reguli – spune producătorul român.
Fermierul ungur, de exemplu, plătește un abonament infim pentru apă, noi plătim la prețul pieței apa adusă, și folosim sute de tone pentru că acum e secetă și trebuie să ținem peștele viu.
Fermierul ungur nu are probleme cu furturile, noi trebuie să păzim bălțile ca pe ochii din cap.
Fermierul ungur primește subvenție, noi nu prea.
Fermierul ungur are drept la derogare pentru păsările de baltă care-i distrug producția, cum sunt cormoranii și poate cere vânarea lor. Un cormoran mânâncă cam 2 kg de pește pe zi, și în zonă sunt cu sutele și nu le poți face nimic. 20% din producție este mâncată de cormorani și alte păsări de baltă.
Sistemul lor este atât de bine pus la punct. Fermele sunt integrate pe sisteme de irigații și au apă în permanență. Apa trece prin ferme, merge și face irigații, e un sistem integrat.
Fermierii din Croația, prin fonduri europene, aveau aceași problemă ca și noi. Nu aveau apă pe râul secundar. Au făcut aducțiuni din râuri principale, cum ar fi din Prut, au dus apa în alte râuri, și apele croate au făcut proiecte cu banii europeni și au dus apă în ferme. Unde aș visa eu așa ceva?
Despre aia vorbim, despre grija statului față de contributori. De exemplu, Apele Române pot sa acceseze bani prin PNRR, să aducă apa din râurile principale în râurile secundare, care sunt uscate. Nu numai industria piscicolă ar beneficia de asta, ci toată agricultura. S-ar putea face irigații, s-ar asigura apa pentru animale, și multe altele.”
Firma din Botoșani are un abonament pentru 3 milioane de metri cubi de apă cu Apele Române, la un preț de 86 de bani pentru 1.000 metri cubi, dar anul în curs nu a putut primi mai mult de 500.000 de metri cubi din tot abonamentul, pentru că a fost lipsă de apă.
Ungaria produce mai mult decât România pe o suprafață la jumătate
Statul român deține în jur de 100.000 de hectare de suprafață de teren pentru acvacultură, din care numai 40.000 de hectare sunt inchiriate și exploatate, din care numai vreo 10.000 sunt în funcțiune la momentul de față, din pricina dezinteresului statului pentru această industrie.
Ungaria are numai 25.000 de hectare de exploatare piscicolă și produce o cantitate de pește mai mare decât România.
România produce undeva la vreo 10.500 de tone de pește anual de apă dulce, dintre care crapul a ajuns să acopere vreo 3.000 de tone.
Când avea capacitatea de producție întreagă, Diadem Atodiresei obținea mai bine de 1.000 de tone de crap, în cele două firme, de la Botoșani și de la Iași. Deci din cele 3.000 de tone produse în toată România, 1.000 de tone erau livrate numai de firmele lui Atodiresei.
Producția de păstrăv este în jur de 4.000 de tone și este singura în creștere din toată acvacultura românească.
Importul vine în majoritate din Ungaria, Polonia, Cehia și Bulgaria, și ajunge la aproximativ 1.500 de tone anual.
DIADEM ATODIRESEI: „Dacă lucrurile merg tot așa, probabil că business-ul meu în următoarii trei ani se va restructura mai mult decât radical.
Ne vom transforma într-un centru de recreere și divertisment. Vom face un pescui sportiv, vom plimba niște turiști cu barca să vadă păsărele care mănâncă, dar nici alea nu o să mai fie dacă nu o să fie așa mult pește. Și cred că acolo să ajungem, pentru că producția nu este stimulată.”
